Dune – Frank Herbert

Da, cred ca v-ati dat seama deja, sunt un fan SF… De fapt, am simtit ca trebuie neaparat sa scriu o recenzie despre acest "vierme sacru" al SF-ului, despre care a curs multa cerneala (inclusiv pe raurile Romaniei) si dupa care s-au facut cateva ecranizari celebre. "Dune" este o carte atat de cunoscuta, incat cred ca daca s-ar face un sondaj de opinie astazi intre cei cu varste cuprinse intre 15 si 60 de ani cred ca ar iesi mai populara decat "Baltagul" lui Sadoveanu, ca sa nu mai vorbim de alte lecturi obligatorii in scolile noastre de genul "Patul lui Procust" de Camil Petrescu sau "Enigma Otiliei" de George Calinescu. Nu vreau sa ma intelegeti gresit, nu incerc aici sa discreditez cumva operele clasice mai sus mentionate, care au valoarea lor literara intrinseca…intr-un anumit context/moment istoric (destul de limitat de altfel). Ceea ce incerc sa spun este ca "Dune" este o opera clasica in adevaratul sens al cuvantului, nu numai in science fiction, ci si in genul mainstream, unde si-a castigat un loc binemeritat. As spune chiar ca eticheta "science-fiction" ii dauneaza putin prin faptul ca criticii literari se grabesc sa marginalizeze astfel de opere ca fiind nerelevante pentru marele public…parerea mea este insa ca nu sunt suficienti de deschisi la minte ca sa poata urmari pana la capat actiunea din "Dune". Asadar, o opera clasica. De fapt, o opera care a schimbat modul nostru de gandire despre rasa umana. Pentru ca Frank Herbert a indraznit sa viseze o societate feudalizata care a cucerit spatiul si care, peste 10,000 de ani, este mai straina noua ca si concepte decat monstrul din "Alien." Pentru ca modul de gandire din "Dune" este atat de avansat, incat arata ca un stil de a pune problema al unor oameni care traiesc peste 10,000 de ani! Pentru ca a fost nevoie ca fiul sau Brian si un alt autor destul de cunoscut (Kevin J. Anderson) sa scrie alte 6 carti inaintea seriei scrise de Frank pentru a ne explica cum s-a ajuns acolo. Pentru ca aceasta minunata societate a viitorului este atat de plina de substanta si de reala, incat te urmareste pe strazile tale zilnice pana cand iei din nou cartea in mana ca sa vezi ce s-a mai intamplat cu pleiada de personaje de acolo, nici unul mai prejos decat altul. Dar despre ce este vorba in "Dune" ma vor intreba cei care nu au citit-o inca? Ei bine, Duna este o planeta cu un ciclu ecologic unic, singurul loc din universul cunoscut pe care se poate produce mirodenia. De ce este atat de importanta ea? Pentru ca mirodenia nu este doar un drog psihedelic puternic, ci si SINGURUL drog care face posibile calatoriile interstelare operate in stil monopolist de o organizatie numita (sugestiv) Ghilda. Si mai ales, pentru ca mirodenia genereaza capacitatea de a patrunde in viitor "pe bune", si in acest fel – de a schimba istoria deja complicata a rasei umane. "Dune" are cate ceva pentru fiecare. Fetele care au citit-o si cu care am discutat au apreciat subtilitatea dialogurilor si tensiunea narativa care face ca lucrurile sa para ca au scapat de sub control in permanenta. Doamnele de varsta a doua au spus ca personajele de acolo sunt mai reale decat capitalistii corporatisti sau cercetatorii obsedati pe care i-au intalnit in viata reala. Domnilor le-a placut desigur actiunea care incepe de pe prima pagina si care nu se termina nici macar in ultimul volum, istoricilor – paralele permanente cu istoria contemporana si civilizatiile apuse, iar noua, fanilor adevarati…ei da, ne-a placut totul. Ceea ce am apreciat personal la fiecare lectura a fost complexitatea inerenta a dialogurilor si modul in care actiunea se desfasura prin dueluri verbale. Cartea si personajele sunt creionate atat de inteligent, incat uneori ai senzatia ca in replicile personajelor acestea au prevazut deja doua-trei cursuri posibile ale discutiei, le-au luat in considerare si au actionat deja astfel incat dialogul sa se indrepte in directia dorita de ele. Cu alte cuvinte, manipulare implicita si programare neuro-lingvistica in acelasi timp…ceea ce te face uneori sa asisti la un sumo verbal de mare clasa intre personaje de calibrul greu. Actiunea se desfasoara atat de rapid, incat uneori devine de-a dreptul frustranta, in sensul in care tu, cititor normal, obisnuit sa iti citesti ziarul pe indelete cu cafeluta de dimineata, te trezesti ca te ia Frank asta si te ameteste cu (nu exagerez) vreo opt-noua linii de actiune simultane si nu te lasa sa respiri. Ba mai mult chiar, uneori cand revine la un fir al actiunii "cestiunea" din capitolul anterior este deja rezolvate, iar personajelor nu le ramane decat sa-ti povesteasca si tie, pe scurt, ce s-a intamplat intre timp. Insa acest lucru este oarecum de inteles, pentru ca autorul are atat de multe sa-ti povesteasca, incat n-are saracul timp sa iti dea toate detaliile, ca altfel "Dune" s-ar transforma intr-un fel de "Comedie umana" la scara galactica, cu vreo doua sute de volume de baza si alte cateva zeci ca si manuale de referinta obligatorii ca lectura. Cartea insa, una peste alta, este extrem de reusita si de inchegata, iar paginile se intorc singure. Poate nu neaparat ca sa afli ce a facut un personaj sau altul…insa uneori e musai sa intelegi cum prezentele pagini se imbina in imaginea generala pe care autorul o tese peste mintea ta fascinata. Desigur, intalnesti in Dune cateva dintre marile teme ale SF-ului, unele dintre ele reluate inconstient de multi altii ulterior. De exemplu (mi-e si rusine sa dau asa un exemplu, asa ca am sa mai dau si altele), batalia dintre bine si rau, care insa (interesant) se duce nu intre personaje, ci intre linii genealogice, mai precis intre familii nobiliare. Sau rolul disruptiv al tehnologiilor avansate (cum ar fi calatoria interstelara instantanee) asupra societatii umane. Sau, de ce nu, cum controlul unor resurse critice creeaza dependenta si monopoluri de putere aparent imposibil de zdruncinat. Toate acestea, si multe altele, au permeat atat de mult in societatea moderna in care traim, incat uneori par de la sine evidente. Sa nu uitam insa ca in anii '60, cand a fost conceputa cartea, aceste lucruri nici nu erau visate, si ca generatii intregi au crescut si au folosit cate ceva din aceasta carte… Dincolo de atmosfera oarecum ireal de reala din roman, ceea ce cred eu ca va ramane este stilul inconfundabil al lui Frank Herbert. Pana acum, nici un scriitor de SF nu a creat o modalitate de scriere atat de speciala cum a facut-o el. Romanul este inconfundabil de la prima pagina si pana la ultima rasuflare a personajelor principale. Poate tocmai de aceea merita sa cheltuiti cateva zile din vietile voastre citindu-l de la un capat la altul, sau, daca ati facut acest lucru deja, visand la o calatorile in taramurile asemanatoare celor in care Paul Atreides si-a intalnit destinul…

Copiii mintii – Orson Scott Card (Children of the Mind)

Dupa aproape 10 ani de la publicarea trilogiei originale (Jocul lui Ender + Vorbitor in numele mortilor + Xenocid), editura Nemira binevoieste sa tipareasca a patra carte din seria de 6 a asa-numitei saga a lui Ender. Cartile originale (“Jocul lui Ender” si “Vorbitor in numele mortilor”) au reusit o performanta pe care doar alte doua serii au realizat-o in istoria SF-ului: au castigat doi ani la rand premiile Hugo si Nebula. Pe buna dreptate: conceptele din cele doua carti au fost excelente. Imi amintesc ca am inceput sa citesc “Jocul lui Ender” intr-o seara din sesiunea de vara…la un moment dat (adica dupa vreo ora) eram atat de captivat incat ca sa ma motivez sa invat a trebuit sa fac un pact cu mine insumi – 50 de pagini de “joc” la fiecare curs de statistica.
A functionat foarte bine, pentru ca am luat pe atunci 10 la statistica si am terminat cartea in cauza… Dar despre ce este vorba in aceasta serie faimoasa peste ocean? Daca nu ati citit deja primele trei parti, nu am sa va stric placerea de a descoperi plotul lor. In prima parte Ender, un copil genial, este recrutat de un program al armatei americane si pus sa joace tot felul de scenarii, care devin din ce in ce mai complicate, pana cand intr-un final extrem de surprinzator el descopera adevarul despre ceea ce facea. Cartea este bine scrisa si usor de citit, iar pentru fanii jocurilor pe computer chiar va fi o placere sa o lectureze.. Continuarea ei insa (“Speaker for the Dead”) ne dezvaluie adevaratul Orson Scott Card…caci Ender se caieste pentru cele facute in prima parte si devine un … da, ati ghicit desigur, vorbitor in numele mortilor. “Copiii mintii” se desfasoara la cateva decade dupa xenocid, cand Lusitania, singura planeta din universul cunoscut pe care convietuiesc concomitent trei specii inteligente, este amenintata sa fie distrusa de “Micul doctor”, un dezintegrator molecular care constituie un fel de bomba atomica a viitorului (dealtfel paralela apare explicita in roman). Cartea este interesanta nu atat prin actiunea dinamica sau prin descrierea inevitabilui conflict – in fond, nu avem de-a face cu o space-opera clasica. Mai degraba, ce o face interesanta este abordarea in stil zen a conflictului de catre partile implicate, care se lupta mai degraba prin arme ideologice si sofisme confucianiste decat cu flote interstelare. Nici nu ar avea rost, desigur, din moment ce Micul Doctor este o arma de necontracarat… Un avertisment totusi – daca nu ati citit trilogia anterioara, va va veni destul de greu sa va acomodati cu primele 50 de pagini. Dupa aceea insa, lucrurile pot deveni interesante. Orson Scott Card este un autor ciudat, in sensul in care ori iti place, ori lasi cartea deoparte cu gandul de a reveni mai tarziu – si nu mai revii decat dupa vreo 5 ani la ea. Dialogurile sunt juxtapuse unul peste altul metaxtual , iar personajele se dubleaza intr-un hal ingrozitor si se calca unul peste altul pe picioare, mai ales ca unele sunt clonele mentale ale altora avand trupuri noi. Toata harababura este gestionata destul de slab de autor in dulcele stil american de care evident nu se poate desprinde. Acest lucru genereaza uneori o oarecare confuzie in mintea cititorului, precum si acea binecunoscuta revenire asupra a ceea ce tocmai ai citit si expresia spontana “What the f…k?â€? Una peste alta cartea are si o juxtapunere interesanta a personajului Ender peste figura lui Isus – dar un Isus mai degraba pedepsit amarnic de faptele lui trecute care s-a gandit ca ar fi bine sa incerce si calea mai ocolita a renuntarii la cele lumesti prin inactiune. Mai exact, un Isus convertit la budism, care gandeste totusi si actioneaza intr-un binemeritat stil american, emitand propozitii definitive care peste cateva pagini au bunul obicei de a deveni relative. Inca nu m-am hotarat daca asta e un lucru rau sau un obicei prostesc imprumutat de la James Joyce si al sau Ulyse. Cand ma voi hotara insa, am sa va anunt, cu toate consecintele de rigoare … ïÂ?Å Ca o concluzie, cartea in cauza este interesanta, am gasit chiar si cateva pagini care mi-au placut foarte mult si care ar figura la loc de cinste intr-un memorial Dune transpus in stil asiatic – mai precis paginile in care cei doi “filosofiâ€? pelerini se intalnesc cu un filosof analitic japonez si il manipuleaza astfel incat sa afle cine il manipula pe acesta…daca nu ati inteles cele de mai sus nu e vina mea, intrati pe forum si transmiteti-i salutari lui Orson! Pentru fanii intelectualizati fortat ai SF-ului, cartea va constitui o lung asteptata revenire la traditia pornita cu mult timp in urma de Asimov in ciclul robotilor si continuata de autori celebri, precum Ursula K Le Guinn sau Gregory Benford. Pentru ceilalti fani, cartea ramane destul de accesibila pentru a incerca sa-i “intelectualizezeâ€? si pe ei, insa cu ce rezultate…ramane sa aflam pe forum, nu-i asa? See you there!
Â