Castelul vînturilor (Metamaxim) – Radu Haraga

 

Oh, acolo prinţul

a răsturnat prima dată flacăra sfeştnicului

spre neant,

 

Acolo prima rază a aurorei

i-a răvăşit trupu-i volatil,

l-a dilatat devastator,

şi tot acolo, prietene,

în locaşul nesfîrşiţilor curenţi

s-a rătăcit el întîia oară.

 

Căci petale decorează în joacă

pereţii neteziţi de-atîtea mîngîieri,

Milioane de combinaţii abstracte

delectează-ntr-o zi

sufletele de abur şi gheaţă ale pajilor.

 

Iar întreaga zidire suspină ne-ncetat,

vise cristaline ca icebergurile se scufundă

în magma revărsată a facerilor

altora.

Astfel iau calea pribegiei

nenumărate lucruri mărunte

chemate-aievea din capriciu.

 

Si-un dute-vino insondabil adînceşte

cutele de pe fruntea bătrînei clădiri,

Ei n-au linişte, nu vor avea vreodată

căci soarta lor e pururi nemîngîiată.

 

Praf şi pulbere e totul aici,

gînduri negre, distructive,

O nerăbdare blîndă a ros tot ce

odată se chema şemineu, portret, tron...

 

Uneori, un ochi imaginar şi

nesfîrşit de atent ar putea observa

desene a tot ceea ce a existat vreodată

şi-a căzut sub alunecarea lui trecătoare,

Ei sînt artişti fără de seamăn, care exersează

mereu, în tot ce creează,

pururi nemulţumiţi de imperfecţiunea lor

superioară.

 

E doar un biet regat, cu graniţe

delicat curgătoare, extinzîndu-se sau

retrăgîndu-se,

după bunul lor plac,

după mersul căldurii pe cer, şi al

zodiilor, dincolo de el.

 

Iar nume nu le poţi da, blestemat,

fie cel ce va încerca,

fiindcă astfel îi legi de tine, şi-i porţi

în peregrinările tale, muritor nătîng,

prin aspre şi stabile ţări străine.

 

E ca un idol-ntr-o pădure adormită

în care timpul şi-a făcut sălaş şi-a aţipit,

A te roti mereu, elipsă şi ispită,

Ei asta fac, şi astfel au aflat de infinit.

 

Ei sînt doriţi, dar dacă-i ţii prea mult alături

te-absorb treptat cu trepidaţia lor oarbă,

-o stare alterată de conştiinţă, nerostită,

te ia cu ea pe nesimţite, iar într-o bună zi

îţi vezi un chip în clătinare,

în oglinzi neţărmurite şi

ciudat de fixe,

acolo,

unde totul e blîndă şi abstractă legănare,

curenţi izbindu-se, ce-şi dăruie

substanţă unii altora, antrenîndu-se

către nemurire, şah universal,

Eu-te-rotesc-tu-mă-roteşti

către niciunde, doar

pentru a surprinde

goana nelipsită, istovită, a unei alte zile.

 

Invazii ce se derulează în secunde,

taifunuri izbindu-se de turnurile crenelate,

ameţind de durere, clătinîndu-se,

acceptînd fără să vrea

sorbitura însetată a apărătorilor

ce se insinuează pe la spate,

din galerii numai de ei ştiute,

de oameni mîndri, dar sclavi

săpate.

 

Ci cheamă-mă, viziune,

gîtuiri neintenţionate, otrăviţi-mă,

Sufletul meu doreşte altundeva

rătăcitorul lui destin

să-l transceandă.

 

Stay with us on other sites:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>