Harul tâlc şi oţel (Metamaxim) – Radu Haraga

 

Eu aş tace mâlc

dar mîna semn face-mi

să continui

nesfârşirea, însă de unde,

nu mai sunt resurse,

materia s-a terminat undeva

între gri şi cenuşiul

zi de zi refăcut, retratat

prin plămîni obosiţi de mamă.

 

Ca şi cum

tu îţi tai capul de dimineaţă,

tu demarezi lăsînd în urmă ceaţă,

tu crezi, tu eşti vinovat

pentru păcate necomise, de tine rescrise.

 

Nu crede, nu ai cum,

caul  e restul pe care trebuie să-l laşi,

întinde palma, retrage-o,

astfel se nasc trecătoarele maree.

 

Iar într-un târziu

bătrîna coasă bate la uşă,

tu te oferi sub formă de cenuşă,

zadarnic.

 

Căci eu nu se opresc nicicînd

din inventat,

au tot păcătuit şi au creat

şi cîntece şi plînset, rai şi iad.

 

Să scapi? O veşnică tentare

o inutilă, palidă, teroare,

ai vrea să dai şi nu mai ai de unde

căci unii au şi roata cică se învârte,

noi spiţe

pătrund în carnea-ţi supraîntinsă.

 

Aşa arată exteriorul, ia-l,

încorporează-l palidei tale sfâşieri,

gâtuie-l

dacă asta te alină.

 

Stay with us on other sites:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>